2010 - Trei ani, şapte luni, douăzeci de zile până la ... sfârşitul lumii?

Dacă nu aţi primit deja, probabil că veţi primi la un moment dat un mesaj electronic cu un text, un link sau o prezentare despre noul sfârşit al lumii, mai exact cel prevestit de calendarul mayaş. După mult aşteptata apocalipsă din anul 2000, este timpul pentru o nouă idee de acelaşi gen: în baza unui calendar al dispărutei populaţii mayaşe, sfârşitul lumii va avea loc pe 21 decembrie 2012. Dar să vedem de unde a apărut şi pe ce se întemeiază această nouă dar veche idee care capătă din ce în ce mai multă amploare pe măsură ce termenul anunţat se apropie.

În 1880, un bibliotecar din Dresda pe nume Ernst Forstemann începea studiul hieroglifelor mayaşe păstrate în manuscrise şi pe câteva monumente şi după mai bine de 14 ani reuşea să descifreze modul în care funcţiona calendarul mayaş, de fapt, după cum vom vedea mai departe, sistemul complex de calendare adoptate de către civilizaţiile precolumbiene care au ocupat zona Americii Centrale până în secolul al XVI-lea.

Ceea ce astăzi numim calendar mayaş are la bază un sistem atribuit olmecilor, o populaţie ce a ocupat teritoriile respective începînd cu 1400 î.Ch. Sistemul a fost preluat de toate populaţiile precolumbiene, cei mai cunoscuţi fiind mayaşii şi aztecii. Observatori atenţi ai cerului, precolumbienii au construit un sistem complex format din calendarul ritualic sau tzolkin, compus din 260 de zile împărţite în 13 perioade a câte 20 de zile fiecare şi calendarul tropical sau haab, ce corespunde anului solar fiind compus din 365 de zile împărţite în 18 luni a câte 20 de zile fiecare, cele 5 zile rămase la sfârşitul fiecărui an fiind considerate nefaste. Aceste două calendare formează un sistem în care o anumită dată poate fi exprimată prin notarea poziţiei corespunzătoare în calendarul de 260 de zile şi în acelaşi timp în cel de 365 de zile, aceeaşi combinaţie fiind posibilă numai după un interval de 18.980 de zile, adică 52 de ani. De aceea, în scrierile acelor vremuri, datele au rămas înregistrate şi într-o variantă de calendar linear care începe cu anul 3114 Î.Ch.

Piedra del Sol (piatra soarelui): sculptură în
bazalt descoperită în sec. al XVIII-lea, cu
un diametru de 3,6 m şi cântărind 24 de tone,
reprezntă calendarul aztec. Centrul este
ocupat de zeul soare, Tonatiuh, înconjurat
de cei 4 zei-soare ai lumilor apuse.
Foto: Steev Hise.

Mayaşii, aztecii, ca de altfel şi vecinii lor din America de Sud, incaşii, observând importanţa Soarelui pentru viaţă, au dezvoltat un sistem de credinţe care plasa în centru Soarele ca zeu suprem, în timp ce alte elemente ale naturii aveau şi ele zeităţile specifice şi importanţa cuvenită. De altfel în calendarul ritualic, fiecare zi este guvernată de un anumit zeu şi cere ritualuri specifice, acest calendar de 260 de zile fiind se pare folosit în special ca metodă de divinaţie.

În mitologia acestor popoare, timpul prezent face parte din cea de-a cincea lume, guvernată de cel de-al cincelea soare, Tonatiuh. Ar fi existat 4 lumi anterioare, fiecare cu soarele ei, iar la sfârşitul fiecăreia omenirea ar fi fost distrusă printr-un cataclism. Prima şi cea mai îndepărtată epocă, cea a Soarelui-Jaguar, a fost populată de giganţi ce trăiau în peşteri, se hrăneau cu fructe sălbatice şi rădăcini şi care la sfârşitul lumii, au fost devoraţi de jaguari. Mărturie au rămas oasele acestora, în realitate oase de animale mari din cuaternar, pe care localnicii le descopereau în straturile litosferei de pe fundurile văilor adânci, dezvelite de eroziunea apei. A doua lume a fost cea a Soarelui-Vânt, la sfârşitul căreia oamenii au fost transformaţi în maimuţe, pentru a reuşi să supravieţuiască vântului distrugător agăţându-se de copaci. Precolumbienii observaseră desigur atât agilitatea maimuţelor cât şi imaginea inexplicabilă a unei păduri întregi culcată la pământ de forţa unei tornade. La finalul celei de-a treia epoci, a Soarelui-Ploaie de Foc, pământul a fost distrus de o ploaie cu bulgări de lavă, iar oamenii, pentru a fi salvaţi, au fost transformaţi în păsări. Oamenii aveau nevoie să-şi explice cumva semnele de activitate vulcanică din zona în care trăiau şi faptul că descoperiseră locuinţe şi oseminte îngropate sub straturi de cenuşă vulcanică. Lumea a patra, cea a Soarelui-Apă, s-a sfârşit printr-un potop ce a cuprins pământul, oamenii fiind salvaţi din nou de către zei prin transformarea în peşti. Baza acestei credinţe se află se pare în descoperirea fosilelor unor specii de faună marină pe vârfurile munţilor. A cincea lume este cea în care trăim astăzi şi conform calendarului aztec ea se va sfârşi pe 21 decembrie 2012, fiecare epocă având 5.125 de ani.

Pe de o parte, observăm că mitul cosmogonic precolumbian se întemeiază pe descoperiri pe care oamenii de atunci nu puteau să le explice altfel decât atribuindu-le unor cauze supranaturale, pentru că nu aflaseră încă nimic despre ce fel de animale trăiau în cuaternar, ce este o tornadă, un vulcan sau cum funcţionează tectonica pământului. Pe de altă parte, noi astăzi cunoaştem toate aceste lucruri şi totuşi mai putem să credem că lumea se va sfârşi doar fiindcă precolumbienii au încetat să mai numere epoci în propria lor cosmogonie. Este ca şi cum am fi convinşi că odată ce kilometrajul unei maşini ajunge cu numărătoarea la capăt, în loc să pornească din nou de la zero ar face ca întreaga maşină să explodeze.

Însă, pentru că astăzi o teorie pur mitologică ar convinge probabil destul de puţine persoane, susţinătorii apocalipsei din 21 decembrie 2012 consideră că aduc şi o serie de argumente ştiinţifice în sprijinul teoriei lor. Aşadar, extincţia va avea loc - conform datei prezise în calendarului precolumbian - în una sau o combinaţie de mai multe variante de cataclism cosmic.

Pe data de 21 decembrie 2012, Terra, Soarele şi centrul galactic se vor alinia. Este un lucru cât se poate de adevărat şi aproape orice simulator de cer poate confirma asta. Se omite însă un “mic” amănunt şi anume faptul că această aliniere se petrece în fiecare an pe 21 decembrie, la solstiţiul de iarnă. Mai exact, în fiecare an în aceeaşi perioadă, Soarele se află în constelaţia Săgetător, care este şi zona de cer unde se proiectează centrul galactic. În acelaşi timp, “aliniere”, sugerează faptul că privind de pe Terra, Soarele s-ar suprapune pe cer peste zona în unde se află centrul galactic, însă dacă avem curiozitatea să consultăm un program de astronomie observăm că la data respectivă există o diferenţă de şase grade în declinaţie şi 15 minute în ascensie dreaptă între poziţia pe cer a Soarelui şi cea a Sagitarius A* , sursa de radiaţii ce indică poziţia găurii negre din centrul galaxiei noastre. Şi chiar dacă această aliniere ar fi “perfectă”, teoreticienii apocalipsei nu indică modul în care Soarele şi o gaură neagră aflată la 25.000 de ani lumină depărtare ar putea distruge sau măcar influenţa planeta noastră.


Soarele. Foto: SOHO

Există şi varianta în care sursa sfârşitului ar fi chiar Soarele care, aflat în apropierea momentului de maxim solar ar distruge Terra printr-o erupţie solară colosală, sau ejecţie coronală de masă. Adevărul ştiinţific aici este că activitatea solară este într-adevăr ciclică, un ciclu având 11 ani în care există un minim şi un maxim al activităţii solare. La fel de adevărat este şi faptul că anul 2012 ar trebui să se afle în zona de maxim solar, când frecvenţa şi forţa erupţiilor este mai mare şi Terra ar putea avea neşansa de a se afla pe direcţia uneia dintre acestea. De aici mai departe însă totul este ficţiune, pentru că pe de o parte nu se pot face predicţii nici despre localizarea erupţiilor solare, nici despre momentul producerii lor şi cu atât mai puţin despre cantitatea de energie pe care o vor elibera. Este adevărat că, la nivel pur teoretic, un fenomen de acest fel ar putea distruge viaţa pe o planetă, în anumite condiţii pe care soarele nostru nu le îndeplineşte. De exemplu, dacă steaua respectivă ar fi în stadiul de gigantă roşie, forţa unei erupţii ar avea efecte devastatoare pentru o planetă, însă Soarele nostru este la sute de milioane de ani de „vârsta” de gigantă roşie. Planeta noastră a evoluat şi există într-un mediu extrem de radioactiv în care Soarele emite în continuu în spaţiu particulele incărcate electric. Această emisie numită şi vânt solar poate purta cantităţi mari de particule, mai ales în timpul erupţiilor solare, când sunt emise cantităţi mari de plasmă şi energia vântului solar creşte foarte mult. Chiar dacă ne-am afla pe direcţia unei ejecţii coronale de masă, efectele “dezastruoase” ar fi resimţite în realitate de partea electrică a sateliţilor şi sondelor spaţiale, de astronauţii aflaţi eventual pe orbită sau, la nivelul solului, prin interferenţe cu reţelele de distribuţie a energiei electrice.

Un alt efect ar fi faptul că poate cele mai frumoase spectacole ale naturii, aurorele, ar deveni vizibile la toate latitudinile, nu numai în zonele polare unde magnetosfera este vulnerabilă. Soarele este capabil de demonstraţii de forţă, dar s-a dovedit a fi o stea stabilă, iar planeta noastră este foarte bine protejată de magnetosferă, ionosferă şi atmosfera groasă, astfel încât deocamdată nu avem motive de îngrijorare. În plus, observaţiile arată că Soarele întârzie să iasă din zona de activitate minimă (de fapt zero) şi astfel data teoretică pentru un maxim de activitate solară va depăşi destul de mult anul 2012. Un alt scenariu de catastrofă care a circulat cu succes şi în 2003 prezintă misterioasa „planetă x”, ocazional numită Nibiru. Această planetă pe care nu a văzut-o de fapt nimeni ar sosi de la marginea sistemului solar, pe o orbită excentrică cu o perioadă de 3600 de ani, iar în 2012 s-ar apropia atât de mult de Terra încât fie ar intra în coliziune, fie ar influenţa gravitaţional în mod tragic planeta noastră. În unele variante, deşi se află deja aproape de Terra, Nibiru nu poate fi observată fiindcă s-ar ascunde după soare, însă din primăvara lui 2009 ea ar deveni vizibilă (chiar ziua!) din emisfera sudică. Elementele poveştii se adună încă de la începutul secolului, când observaţiile astronomilor indicau faptul că planeta Neptun prezintă mici perturbaţii orbitale despre care se credea că s-ar datora influenţei gravitaţionale a unei planete nedescoperite încă. Căutările “planetei x” au dus la descoperirea lui Pluto în 1930, dar sistemul format de Pluto şi satelitul său Charon nu părea să aibă suficientă masă pentru a influenţa gravitaţional o planetă masivă cum este Neptun.

Atât cercetările cât şi speculaţiile despre presupusul obiect au continuat până când, un susţinător al influenţei extratereştrilor în istoria omenirii a introdus în ecuaţie o anume planetă Nibiru, preluată din mitologia sumeriană unde era asociată zeului Marduk. Nu există dovezi arheologice sau de altă natură care să demonstreze că Nibiru nu era de fapt Jupiter sau oricare altă planetă vizibilă cu ochiul liber cu mijloacele tehnologice ale sumerienilor. Apoi, la începutul anilor ’80 NASA detecta prin satelitul său IRAS un obiect din centura Kuiper aflat la o distanţă de 80 de miliarde de km de Terra (540 unităţi astronomice). Misterul era faptul că nu se cunoştea natura acelui obiect şi astronomii nu au exclus nici o posibilitate, inclusiv aceea ca obiectul să fie o pitică brună, o stea care nu a avut suficientă masă pentru a se aprinde, un fel de frate pierdut al Soarelui. Mass-media vremii a preluat aceasta informaţie transformând-o în articole de senzaţie, fără a se preocupa însă să urmărească în anii următori rezultatele cercetărilor mai amănunţite. Apoi, în 1992 NASA anunţa descoperirea primului obiect trans-neptunian mare, revigorând interesul media pentru senzaţional. Deşi obiectul inofensiv de 200 km diametru aflat la 11 miliarde de km depărtare nu a dat niciodată vreun indiciu că s-ar îndrepta spre noi, totuşi s-a concluzionat simplu că de fapt este acelaşi obiect descoperit în anii ‘80 şi din moment ce acum este mai aproape înseamnă că vine spre noi. În următorii ani au fost descoperite şi alte obiecte în centura Kuiper, cel mai mare fiind planeta pitică Eris, însă aceste lucruri nu au mai contat prea mult în teoria apocalipsei, pentru că fuseseră deja alese elementele care să formeze un puzzle colorat cu senzaţionalul uşor digerabil de către partea ignorantă a populaţiei.

Există şi alte variante de coliziune propuse pentru aceeaşi dată fatidică, variante în care fie un asteroid fie o cometă ar fi pe traiectorie de impact cu Terra, ameninţând să distrugă viaţa sau cea mai mare parte a ei. Sigur că acest lucru s-a mai întâmplat şi este posibil să se mai întâmple cândva în istoria planetei noastre dar posibil nu înseamnă şi probabil decât în măsura în care există dovezi, observaţii care să suţină o anumită probabilitate, iar dovezile lipsesc.

Şi dacă totuşi Terra va rămâne o ţintă ratată în biliardul cosmic imaginat de autorii acestor scenarii, atunci altceva îngrozitor se va întâmpla cu siguranţă. De exemplu, ce aţi spune dacă magnetosfera şi-ar inversa polaritatea? Acesta ar fi un alt eveniment natural posibil dar puţin probabil şi cu siguranţă imposibil de prevăzut sau calculat. Şi aici s-a pornit de la un mic sâmbure ştiinţific, anume rezultatele unor cercetări care arată că magnetosfera a scăzut în intensitate în ultimele sute de ani. Se consideră că acesta ar fi un indicator al faptului că ne îndreptăm spre o inversare a polilor câmpului magnetic.În acelaşi timp, deşi cunoaştem încă insuficient magnetosfera ştim că ea prezintă fluctuaţii naturale destul de haotice şi că este la fel de probabil ca intensitatea câmpului magnetic să crească din nou. Când oamenii de ştiinţă consideră că inversarea polilor de câmp magnetic ar putea avea loc cândva în următorul mileniu, nu înseamnă că va avea loc în următorii trei ani. Cea mai precisă predicţie care poate fi făcută pe această temă este aceea că inversarea polilor magnetici ai Terrei va avea loc undeva în viitor, un viitor care începe peste 500 de ani şi se întinde în următorul milion de ani, pentru că atât ştim astăzi despre dinamica internă a Terrei. În orice caz, să nu ne imaginăm că inversarea polilor magnetici înseamnă răsturnarea planetei şi nici că am rămâne complet lipsiţi de protecţia magnetosferei, pentru că lucrurile nu stau chiar aşa. Geologia ne oferă dovezi ale unui eveniment similar în urmă cu 500-700.000 ani iar faptul că suntem încă aici demonstrează că homo erectus a trecut destul de uşor prin această schimbare.

Modul în care susţinătorii apocalipsei îşi construiesc argumentaţia în oricare dintre variante se bazează mereu pe aceeaşi strategie de utilizare fragmentară a unor date ştiinţifice neînţelese până la capăt dar interpretate suficient cât să se potrivească (cu forţa dacă altfel nu vor) în schema sfârşitului catastrofal. Problema este că aceste interpretări pseudoştiinţifice ajung să inunde căile de comunicare şi de multe ori beneficiază şi de o prezentare atractivă şi aparent logică în care sunt citate (mincinos dar cine stă să verifice?) surse oficiale cum este NASA. De multe ori teoreticienii dezastrului au şi o carte de vânzare pe site-ul sau blogul personal, sau introduc şi o mică reclamă în fragmentul video postat pe youtube, fiindcă se pare că nimic nu vinde mai bine decât frica. Iar în faţa oricărei confruntări cu realitatea lipsită de dovezi ştiinţifice, se apelează la vechiul truc al conspiraţiei mondiale “ni se ascunde adevărul !” În vara acestui an se va lansa pe marile ecrane un film intitulat „2012” (ghiciţi despre ce e vorba?) care va face probabil profituri colosale, tocmai pentru că a fost bine “promovat”. Cât timp vom crede fără discernământ orice ni se prezintă numai fiindcă sună ştiinţific şi nu ne vom obosi să ne căutăm propriile răspunsuri, se va găsi mereu cineva care să profite de asta.

Şi totuşi, în tot acest amalgam de mitologie arhaică şi contemporană, oare nu am putea să credem într-un altfel de sfârşit al lumii? De ce nu ar putea fi sfârşitul lumii aşa cum o cunoaştem astăzi ? Pe 6 martie NASA a lansat misiunea Kepler (vedeţi ştirea din numărul trecut) şi sonda a transmis deja primele imagini. “Vânătorul” de exo-planete va lucra neobosit până în 2012 pentru a găsi planete similare Terrei în jurul altor stele. La finele lui 2011 Agenţia Spaţială Europeană (ESA) a programat şi pregăteşte lansarea misiunii spaţiale Gaia, a carei ambiţioasă sarcină timp de aproape 10 ani va fi să realizeze o hartă tridimensională a galaxiei noastre. Gaia va măsura cu precizie poziţia şi viteza de deplasare pentru un miliard de stele, aproximativ 1% din totalul populaţiei de stele din galaxie, pentru a dezvălui detalii despre compoziţia, formarea şi evoluţia galaxiei noastre. În plus, Gaia se va ocupa şi de detectarea şi clasificarea orbitală a câtorva zeci de mii de sisteme planetare extra-solare. Lumea de astăzi conţine o singură planetă pe care există viaţă. Da, există apă şi pe alte planete sau sateliţi din sistemul solar şi posibil şi forme primitive de viaţă, dar deocamdată noi oamenii suntem singuri în univers. E tot ce ştim astăzi, dar nu credeţi că este posibil ca misiuni noi şi ambiţioase precum Kepler, Gaia, viitorul telescop spaţial Webb şi multe altele să ne aducă o nouă lume? Nu este oare posibil să facem în următorii ani descoperiri care să schimbe radical şi pentru totdeauna lumea pe care o cunoaştem astăzi? Eu cred că este posibil şi destul de probabil, dar dacă nu va fi aşa măcar îmi imaginez un scenariu mult mai constructiv decât cele propovăduite de adepţii teoriilor pe care am încercat să le prezint mai sus.

Miturile creaţiei şi profeţiile apocaliptice sunt într-un fel o oglindă aceea ce ne învaţă chiar universul, dacă suntem atenţi la naşterea, viaţa şi moartea stelelor sau a galaxiilor. Orice sfârşit înseamnă un nou început, totul este ciclic şi este firesc ca şi vieţile oamenilor aici, pe mica noastră mărgică albastră să se supună aceloraşi legi universale.

Înclin să cred că ziua de 21 decembrie 2012 mă va găsi ca în fiecare an, pregătind cu bucurie sărbătoarea Crăciunului, printre globuri, crengi de brad şi vin fiert şi trăgând cu ochiul din când în când la ce se mai petrece prin univers. Cam aşa îmi voi petrece eu sfârşitul lumii. Voi?

 

Mona Constantinescu

 

Surse:

  • http://www.esa.int
  • http://www.nasa.gov
  • http://www.universetoday.com
  • F. Lorinţ, M. Popa, Aztecii, Ed. Tineretului